Fata care a schimbat lumea! Cum a intrat geniala Cristina Neagu în Cartea Recordurilor! O poveste care inspiră

Avea doar 13 ani când le-a spus prietenelor ei că s-a decis să devină cea mai bună jucătoare de handbal din lume. Și s-a ținut de cuvânt. Astăzi la 30 de ani, Cristina Neagu a scris deja istorie pentru acest sport: este singura care a câștigat de patru ori titlul de cea mai bună handbalistă din lume, în 2010, 2015, 2016 și 2018. Astfel a intrat în Cartea Recordurilor. Palmaresul ei este unul impresionant, plin de medalii și distincții care mai de care mai onorante. Am umple întreaga revistă dacă le-am menționa pe toate.

“De la primul antrenament am simțit că handbalul e făcut pentru mine. Când colegii mei de 12 ani învățau cum să alerge corect, eu luam mingea și făceam driblinguri între jaloane, iar antrenoarea mea se întreba de unde am apărut”, povestește sportiva în cadrul proiectului NeÎnvinșii.

Pe 3 decembrie 2018 a devenit și cea mai bună marcatoarea din istoria Campionatului European. Accidentată grav la genunchi, ea nu a reușit să-și ajute colegele în semifinalele Campionatului European din Franța , iar acestea nu s-au descurcat fără ea și au pierdut fără să pună prea multe probleme adversarelor. Cu cele mai multe goluri înscrise până la acel moment, cu cele mai multe pase decisive, ea nu a fost nominalizată de organizatori între cele mai bune jucătoare la acest turneu, o premieră pentru Cristina. Dar și o nedreptate taxată dur de toți iubitorii handbalului.

A revenit din abis și a fost mai bună ca niciodată

Cu toate acestea, handbalista a strâns din nou din dinți și cu un psihic extrem de puternic ne-a anunțat pe toți că va reveni în formă maximă peste șase luni, perioadă în care trebuie să stea pe bară din cauza problemelor la genunchi. Ea a mai trecut prin asta. După o operație la umăr a fost nevoită să renunțe la competiții aproape doi ani. Puțini i-au dat șanse să mai joace handbal, dar ea s-a întors și a redevenit cea mai bună jucătoare din lume.

“Aveam dureri de doi ani, nu mai puteam nici să-mi prind părul sau să-mi schimb tricoul, așa că m-am oprit din jucat ca să caut o soluție. Cei de la Oltchim, clubul la care eram atunci, n-au înțeles și m-au presat să joc, iar după operație mulți au spus că n-o să mai fiu ca înainte. Eu am crezut mereu că, dacă îmi revin fizic, o să fiu la fel.

M-am antrenat singură, zi de zi, de parcă aveam meci în fiecare săptămână. La trei luni după ce-am revenit, mi-am rupt ligamentele la genunchi, la un antrenament. Atunci am cedat psihic. Nu mă mai interesa nimic, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate mie, după ce muncisem așa mult să revin. Nu puteam să dorm, să mănânc, plângeam într-una. După două luni, când am început să merg, mi-am zis: „Gata cu prostiile, gata cu gânditul negativ, ți-ai plâns de milă destul. Asta n-o să te ajute, tu vrei să joci handbal, știi foarte bine ce vrei în cariera ta, o să revii și-o să fii la fel.”

Când am reînceput să joc, eram altfel psihic. Simțeam că sunt alt om în teren, că n-am trecut prin perioada aia degeaba. Am câștigat niște lucruri, nu mă mai afectează o ratare sau ce spune lumea. Eram deja la Budućnost, pentru că Oltchim se desființase. Durerile la umăr n-au trecut, dar m-am obișnuit cu ele. Am acceptat că umărul meu nu mai are cum să fie bine și că am doar două opțiuni: ori continui așa și strâng din dinți și îl protejez cât de mult pot, ori nu. Nu e ca și cum stai un an și-o să fie bine, cum am crezut atunci. Dar cred că dacă nu făceam operația ar fi arătat mult mai rău acum și nu stiu dacă mai puteam să joc”, a povestit Cristina, care este astăzi un model demn de urmat de oricine.

A crezut în ea, a luptat pentru visul său, iar astăzi întreaga Românie se înclină în fața genialității ei. Singura neîmplinire rămâne o medalie olimpică, dar Cristina nu renunță. Este o patrioată și va continua să facă tot ce ține de ea pentru a-și asculta imnul la finalul unei competiții cu mâna pe inimă.

Citește și:

Loading...

Revista Presei