Trădare supremă la Antena 1! Super vedeta care lucra pe ascuns la Pro Tv

gina pistol

Emisiunea Asia Express s-a terminat, însă succesul de care s-a bucurat a fost unul care a depășit toate așteptările. Ediția din acest an a bătut toate recordurile de audiență, iar ca în cazul oricărui proiect de mare succes, au început criticile pe motive absolut aberante.

Actrița Lia Bugnar (51 de ani), cea care a făcut echipă cu Maria Buză i-a acuzat pe producătorii Antena 1 că au tăiat aproape toate materialele cu ea la producție și că întregul show a fost un adevărat calvar pentru ea. Însă puțini știu că aceasta lucra și pentru Pro Tv, mai exact scria scenariul la serialul Vlad, împreună cu iubitul ei, în vârstă de 28 de ani, actorul Anghel Damian. Numele ei a apărut pe generic, așa că producătorii au ales să o scoată mai puțin în evidență, sunt de părăre fanii emisiunii, postând reacții în lanț pe rețelele de socializare.

Surse din Antena 1 spun, însă că actrița a avut suficiente materiale și că au fost date cele mai interesante imagini cu ea, restul nefiind atât de ofertante din punct de vedere al audienței.

Mesajul Liei Bugner

„Am fost într-o emisiune de televiziune. Care v-ați uitat, știți despre ce vorbesc, care nu, aflați acum, dacă citiți postarea asta. Nu spun emisiunea, nu spun televiziunea, că nu fac deloc subiectul postării mele. Am fost cu prietena mea frizând suroria, Maria Buză. Și când zic surorie, mă refer la cei vreo 45 de ani de prietenie care ne leagă.

Convenția shoului era una foarte simplă, trebuia să mergem în Asia, respectiv Filipine, în echipe de câte doi oameni și să trăim fără bani, fără cazare, ba să mai și hălăduim în lung și-n latul țării cu diverse „misiuni” care mai de care mai inspirate sau ne. Important era să ai de treabă și să te dai peste cap s-o faci, că în mai toate shourile de televiziune de genul asta.

Partea care nu era, ca în toate shourile de televiziune, era partea cu oamenii la care noi apelam să ne ducă dintr-o parte în alta cu mășinile lor sau să ne primească să dormim în casele lor, să ne așeze la masa lor, să împartă cu noi cina, de multe ori foarte sărăcuță. Oamenii aia nu erau ca-n shourile de televiziune, erau oameni-oameni, netrucați, neplătiți (nici înainte, nici după întâlnirea cu noi), cu poveștile lor de viață muuuult mai interesante decât emisiunea noastră de televiziune, disperată după audiență, ca toate emisiunile de televiziune din lumea asta.

Oamenii aia erau săraci, cuminți, respectuoși și darnici din nimicul lor. Tot timpul cât am alergat ca o găină fără cap prin Filipine, ca să fac o „misiune” sau alta, am avut senzația neplăcută că noi, „echipele”, ne comportăm ca și cum țara aia e de mucava, o țară inventată ca decor pentru shoul nostru.

Din când în când, în momentul în care în vria concursului încercam să ne urcăm frenetic/abuziv/milog/isteric în mașina vreunui filipinez și omul întorcea o privire grea și tristă spre noi spunând, de exemplu, nu pot să va duc, why? (pronunțat „uaaaaai????”), pentru că a murit tatăl meu și trebuie să cumpăr lucruri pentru înmormântare, poate în momente de genul asta reușeam pentru scurtă vreme să realizăm că nu ei sunt figurație în shoul nostru, ci noi suntem figurație în țara și viețile lor. După care o luăm din nou la trap.

Cum am adânc înrădăcinată obsesia de a nu avea datorii niciodată, shoul ăsta a fost o corvoadă reală pentru mine, dat fiind că se baza doar pe cerut, fără să oferi nimic în schimb. Așa că, întotdeauna, cu fiecare om care ne-a dat chiar și cinci minute din viața lui de filipinez, am încercat să trăim câteva momente de comunicare adevărată. I-am ascultat când au vrut să ne vorbească, le-am povestit când ne-au întrebat, Maria i-a făcut să râdă și le-a cântat, și le-a dansat, eu le-am lăudat copiii sau le-am spus femeilor că sunt frumoase (lucru ușor de făcut, au cei mai frumoși copii și cele mai tinere femei din lume), le-am lăudat mâncărurile indiferent ce gust au avut.

Și, pentru că altceva nu aveam să le dăm, invariabil le scriam pe o hârtiuță numele meu și al Mariei și linkul emisiunii „When the show will be on tv, you will see you and your beautiful wife helping us. Thank you so much! God bless you!”. Oamenii luau hârtiuța aia de parcă era cine știe ce talisman prețios și o puneau „bine”. Și, pentru că nu numai ei nu au apărut in emisiunea cu pricina, dar, de multe ori aproape că nici eu cu Maria nu am apărut, simt că le-am rămas încă o dată datoare.

În ultima emisiune pe care am urmărit-o eu (după care la ultimele vreo 14 am renunțat să mă mai uit), din 4 ore, eu și Maria am fost exact 7 minute și 20 de secunde, cel mai lung calup fiind de 50 de secunde. Nu mă pricep la televiziune, nici nu-mi doresc să mă pricep (am revenit fără probleme la bunul meu obicei de a nu deschide televizorul sub nici un motiv vreodată) așa că presupun că realizatorii emisiunii au avut motivele lor să-și facă emisiunea așa cum și-au făcut-o, preponderent fără noi. Doar că întâmplările noastre acolo au existat și au fost ieșite din comun.

Așa că, dintr-o acută nevoie de reparație, am să scriu aici pe măsură ce am să-mi amintesc, Asia mea așa cum am trăit-o eu și pe care nu am regăsit-o la televizor. Am să-i proiectez eu aici, pe ecranul laptopului, din amintirea mea, pe oamenii aia cumsecade care ne-au dat când le-am cerut, fără să pretindă nimic în schimb. După care puteți uita”, a scris Lia Bugner pe facebook.

Revista Presei